Divorțul și Alienarea parentală

În profesia mea, am adesea dosare de divorț în care, din păcate, sunt implicați și copiii.

Mai mare decât durerea provocată de separarea efectivă a celor 2 parteneri, este durerea resimțită de copilul care ia parte la neînțelegerile dintre părinții săi, la acte agresive ale acestora sau, și mai rău, când este folosit ca arma de către unul dintre părinți împotriva celuilalt.

Pare așa, ca o regulă generală ca tatăl să o acuze pe mamă de alienare parentală.

Bine, femeile sunt acuzate și de infidelitate, dar asta nu face subiectul articolului de azi.

Mă întreb ce simt judecătorii care instrumentează aceste dosare despre alienarea parentală și cum decurg discuțiilor lor când îi audiază pe micuți?

Dar, până la urmă, ce înseamnă alienare parentală?

Nu există întâlniri/consultații în care să nu fiu întrebată de către clientul meu (parte într-un dosar trist de divorț): „Cum aș putea sa îi demonstrez judecătorului că celălalt părinte este cel nesănătos și periculos și nu eu?”.

Acești clienți sunt epuizați de încercările fostului partener de a-i face să pară părinți răi, să fie acuzați de alienare parentală.

Am întâlnit clienți atât de afectați de faptul că justiția este oarbă și mai ales de faptul că judecătorii cred că un copil trebuie să rămână în contact cu părintele său, indiferent cât de nociv este acesta.

Pentru că, dacă agresiunea fizica este mai lesne de dovedit (poate prin rapoarte medico-legale, poate prin martori, fotografii ale rănilor provocate sau chiar prin mărturia copilului), agresiunea psihologică este mult mai greu de demonstrat în fața instanței. Și asta, pentru că în România încă nu există o cultură împământenită a necesității ascultării unui psiholog specializat în acest domeniu.

Christel Peticollin, în cartea sa „Copiii manipulatorilor: cum să îi protejăm?”, scoate în evidență un element extrem de important în înțelegerea faptului că alienarea parentală nu este aproape deloc conștientizată.

Teoria alienării parentale își are originea în anul 1985 când, dr Richard Gardner (psihiatru), povestește despre sindromul alienării parentale. Însă teoria sa nu era una neutră, ci dimpotrivă, se axa pe o discriminare evidentă, mamele fiind cele pierzătoare. Conform opiniei sale, „în cazul unui divorț, mamele își manipulează copiii pentru ca aceștia să își deteste tatăl și să exprime acuzații false de rele tratamente, abuz sexual ……”

Total strigător la cer, ați zice, așa-i?

Și dacă vă spun că în zilele noastre sunt sute, poate chiar mii de dosare pe an, în care tații le acuză pe mame că îi influențează pe copii atât de mult încât copiii mint că sunt agresați și mint când declară că nu vor să petreacă timp cu aceștia.

Poate ar trebui doar să acordăm mai mult credit copiilor, inima lor știe mai bine cine le face rău și cine nu.

Această viziune a sindromului alienării parentale este extrem de periculoasă și răuvoitoare. Un părinte manipulator acuzat de maltratare, va folosi adesea sindromul alienării parentale ca să se apere: în acest fel, va trimite mingea în celălalt teren.

Sindromul alienării parentale există și nu într-un singur sens.

La o conferință am aflat că în dosare, judecători care se temeau că este vorba despre sindromul alienării parentale, nu aveau încredere în mamele care afirmau că tatăl copiilor îi maltrata. În aceste cazuri, cei 2 părinți se acuzau reciproc. Sfatul meu pentru acest tip de judecători dar și pentru întregul sistem, este să țină seama de fapte și de starea copiilor.

Scriitoarea Julie Arcoulin, în cartea sa: „Părinții toxici. Cum să te vindeci de un părinte manipulator pervers narcisic” oferă un „truc infailibil pentru a determina care dintre cei doi părinți este cel care-l alienează pe copil: observați care dintre ei nu vorbește despre suferința celui mic”.

O persoană manipulatoare este incapabilă să se centreze pe suferințele altora, fiindcă doar ale sale îl interesează. Fiind atenți la persoana pe care părintele o pune în centrul discursului său, se poate identifica rapid părintele alienant.

Părintele alienant vorbește despre suferința sa pentru a-i fi recunoscută, iar părintele sănătos vorbește despre suferința copiilor săi pentru a o face înțeleasă și pentru ca judecătorii să ia deciziile care se impun, în interesul celor mici.

Am citit despre o situație în care o mamă povestea că „degeaba a adus dovezile relelor tratamente la care fostul soț îi supunea pe cei doi copii, judecătorul nu voia să audă nimic. Tatăl găsise o metodă de a-și dovedi buna-credință: era pompier și se prezenta la audieri în uniformă. Cine ar fi putut crede că un pompier care își pune viața în pericol pentru a-i salva pe alții ar fi capabil să își maltrateze copiii? Evident, tatăl și-a acuzat fosta parteneră de alienarea și manipularea copiilor, cu scopul ca aceștia să-și acuze propriul tată de rele tratamente. Situația a devenit dramatică pentru copii. Nu voiau să meargă la tatăl lor și ajunseseră până la a face pipi pe ei în momentul în care venea să-i ia. Expresia „nu haina îl face pe om” își arată aici adevărata semnificație”.

Această poveste nu s-a petrecut pe teritoriul României. Cu toate astea, vă sună cumva cunoscut? Ați trecut printr-o așa dramă?

Părintele manipulator îl folosește pentru a-i face rău fostului partener. Daunele colaterale îi ating pe copii. NU este un sindrom folosit doar de mame, ci este uzitat și într-o uriașă și adevărată campanie de denigrare, de acuzații false, de manipulare. Servește la îndoctrinarea unuia sau mai multor copii în momentul despărțirii.

Dragi părinți, copilul nu are nicio vină!

Copilul care se regăsește în mijlocul unei situații alienante este într-un conflict de loialitate care îl sfâșie în profunzime.

Din punct de vedere juridic: cum se iese dintr-o situație de alienare parentală?

Părintele alienat trebuie să se rezume la fapte, să se bazeze strict pe fapte.

Păstrați toate dovezile relelor tratamente, neglijenței, violenței părintelui alienant față de copii.

Cât despre justiție, există multe cazuri „fericite”, unde judecătorii văd limpede și nu sunt păcăliți.

Nu vă pierdeți speranța, continuați să acționați, să rezistați, să păstrați dialogul cu copilul vostru, să îl iubiți necondiționat și să strângeți probe.