Aplicabilitatea Convenției de la Haga din 1980 în cazurile de răpire internațională de minori în care ambii părinți sunt cetățeni români

Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii are ca scop protejarea copiilor împotriva efectelor dăunătoare ale deplasării sau reținerii lor ilicite peste granițe. România este stat parte la această convenție, ceea ce înseamnă că dispozițiile sale sunt aplicabile în mod direct în cauzele de drept internațional privat care implică minori între state contractante.

1. Obiectul Convenției și competența instanței sesizate

Potrivit articolului 1 din Convenție, aceasta are două obiective principale:

• a) asigurarea înapoierii imediate a copiilor deplasați sau reținuți ilicit într-un stat contractant;
• b) garantarea faptului că drepturile privind încredințarea și vizitarea sunt respectate efectiv în alte state contractante.

Prin urmare, instanța națională sesizată nu este chemată să analizeze fondul relațiilor juridice dintre copil și părinți, ci doar să verifice legalitatea deplasării sau reținerii copilului într-un alt stat decât cel al reședinței sale obișnuite.

2. Definirea deplasării sau reținerii ilicite

Articolul 3 din Convenție stabilește că deplasarea sau reținerea este considerată ilicită atunci când:

• încalcă un drept privind încredințarea, în temeiul legislației statului în care copilul avea reședința obișnuită înainte de deplasare sau reținere;
• dreptul era exercitat efectiv, individual sau în comun, la momentul deplasării sau reținerii, sau ar fi fost exercitat astfel dacă nu ar fi intervenit fapta ilicită.

3. Obligația de înapoiere a copilului

Conform articolului 12:

„Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit (…) și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere (…) autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată.”

Prin urmare, cererea de returnare trebuie formulată prompt, iar în lipsa unor excepții prevăzute expres de Convenție, autoritatea competentă este obligată să dispună returnarea copilului în statul reședinței obișnuite.

4. Reședința obișnuită a minorului

Deși Convenția nu definește în mod expres noțiunea de „reședință obișnuită”, jurisprudența internațională a stabilit o serie de criterii relevante:

• durata șederii copilului într-un anumit stat;
• integrarea socială, familială, școlară și culturală;
• intenția părinților privind caracterul stabil sau temporar al șederii;
• participarea copilului la activități educaționale și medicale.

Stabilirea reședinței obișnuite este esențială pentru determinarea jurisdicției competente și pentru aprecierea caracterului ilicit al deplasării sau reținerii.

5. Consimțământul sau acceptarea ulterioară

Potrivit Convenției, nu se dispune înapoierea copilului dacă se face dovada că:

• persoana sau instituția care avea dreptul de încredințare nu exercita efectiv acel drept la momentul deplasării/neînapoierii;
• a existat un consimțământ expres sau tacit, ori o acceptare ulterioară a deplasării sau reținerii.

Aceste elemente trebuie dovedite cu probe clare, iar lipsa consimțământului este un element definitoriu pentru caracterul ilicit al actului.

6. Excepții de la obligația de înapoiere – art. 13 și art. 20

Articolul 13 prevede două situații în care instanța poate refuza înapoierea minorului:

• a) există un risc grav ca întoarcerea copilului să îl expună unui pericol fizic sau psihic ori să îl plaseze într-o situație intolerabilă;
• b) copilul se opune înapoierii și are o vârstă și o maturitate care justifică luarea în considerare a opiniei sale.

Articolul 20 permite, de asemenea, refuzul înapoierii atunci când aceasta ar fi incompatibilă cu principiile fundamentale ale statului sesizat referitoare la protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Este important de menționat că aceste excepții se interpretează restrictiv, întrucât scopul Convenției este prevenirea răpirii internaționale de copii și asigurarea unui cadru de stabilitate și legalitate a încrederii reciproce între statele contractante.

7. Concluzie

În cauzele de răpire internațională a minorilor între state contractante, inclusiv în situațiile în care ambii părinți sunt cetățeni români, dar copilul are reședința obișnuită într-un alt stat, aplicabilitatea Convenției de la Haga din 1980 este esențială. Instanțele nu sunt chemate să stabilească custodia copilului, ci doar să verifice legalitatea deplasării și, în lipsa unor excepții bine justificate, să dispună înapoierea copilului în statul de reședință obișnuită.